Cum a ajuns politicianul român să fie perceput ca „răul suprem” și de ce avem nevoie de o terapie de șoc?

Politicianul român este astăzi, din păcate, unul dintre cele mai disprețuite personaje publice. Nu doar în ochii opiniei publice, ci și ai presei. Da, această imagine are la bază și fapte reale – corupție, impostură, nepotism. Dar adevărul este că a fost întreținută și amplificată voit, timp de peste 30 de ani, tocmai pentru a decredibiliza întreaga clasă politică.

Mai ales în ultimii ani, sunt scoase în față și hiperbolizate cazurile negative – care sunt, în realitate, excepții. Rezultatul? Nu mai facem distincție între politicienii cinstiți și cei corupți, între cei competenți și cei incompetenți. Am ajuns să-i punem pe toți în aceeași oală. Și această meteahnă s-a generalizat când ne referim la orice breaslă sau categorie socială.

În acest climat, cine mai are curajul să intre în politică din convingere și cu bune intenții? După 1990, implicarea intelectualilor era semnul unui angajament moral. Astăzi, tot mai mulți evită politica, de teamă că își vor compromite carierele și reputația.

Între 1990–2000, politicienii veneau din mișcări civice, mediu academic sau cultural. Să ne amintim doar de Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Alexandru Paleologu, Mitzura Arghezi, Emil Constantinescu, Adrian Păunescu, Lucian Bolcaș, Antonie Iorgovan, Nicolae Leonăchescu, Mihai Ungheanu – oameni cu prestanță și autoritate morală.

După 2010, scena politică s-a fragmentat: au apărut „partide-vedetă” conduse de personaje cu notorietate, dar fără experiență – Diaconescu, Becali, Lasconi, Șoșoacă sau Simion. Politica a devenit branding personal, nu construcție publică.

Cum s-a degradat imaginea omului politic?

Presa și rețelele sociale, axate pe scandal și senzațional, au impus o imagine generalizată: „toți sunt corupți”.

Lipsa de nuanțare: nu mai facem diferența între indivizi. Indicăm „politicienii” când vedem orice exemplu negativ sau neajuns.

Campanii media manipulate: adesea, decredibilizarea e intenționată, pentru slăbirea încrederii în instituții.

Populism, impostură, lipsă de transparență: da, există, dar ele nu definesc întreaga clasă politică.

Slăbirea deliberată a autorității politice: când politicianul e perceput ca „răul suprem”, devine ușor de înlocuit, iar deciziile ajung pe mâna celor cu interese obscure.

Influența economică și lipsa culturii civice: fără încredere, fără reguli, fără educație, ajungem să credem că „toți sunt la fel”.

Ce fac alte state?

• Franța – funcțiile administrative înalte pot fi ocupate doar de absolvenți ai ENA (acum INSP), pe bază de concursuri riguroase.
• Germania – administrație construită pe „Beamte” – funcționari de carieră, pregătiți temeinic.
• Spania – funcțiile publice ocupate prin examene competitive („oposiciones”).
• Estonia – transparență totală și concurs pentru fiecare post public.
• Japonia – integritate, moralitate, verificări stricte ale candidaților la funcții publice.

Ce cred cu tărie că trebuie făcut:

1. Filtre clare pentru funcțiile alese:

• – minim 5 ani experiență profesională
• – implicare civică demonstrabilă
• – studii superioare relevante
• – CV public și verificabil
• – competențe administrative și legislative reale
• – vârsta de candidatură pentru toate demnitățile înalte (primar, președinte CJ, parlamentar, președinte de autoritate centrală) să fie stabilită la minim 35 de ani, de exemplu (este aproape imposibil ca până la 23-24 de ani, să capeți suficientă experiență profesională ca să poți îndeplini profesionist îndatoriri ale unui demnitar sau înalt funcționar public)

2. Reformarea numirilor politice:

• studii superioare obligatorii
• funcții precum secretar de stat, prefect, membri în consilii de administrație – trebuie ocupate doar de profesioniști validați, nu de „apropiați” politici, cu experiență obligatorie în domeniul respectiv și în actul managerial, de minim 3 ani

Educație civică reală, legată de viața comunității – ca oamenii să știe pe cine aleg și ce pot cere de la cei aleși

Sancționarea dezinformării și manipulării printr-o legislație clară, fără a atinge dreptul la liberă exprimare – spațiul public trebuie să fie onest, pentru ca democrația să fie funcțională.

Și totuși… Tu ce crezi?

Am ajuns să considerăm politicianul român un pericol, nu un reprezentant. Dar… nu tot noi alegem? Nu tot noi tăcem atunci când ar trebui să cerem filtre, criterii și competență?

Dacă vrem o Românie mai bună, trebuie să începem prin a cere mai mult – și de la cei care ne conduc, dar mai ales de la cei care vor să ne conducă. Și, implicit, de la fiecare dintre noi!

În loc de concluzie:

Nu politicianul român e problema. Ci faptul că am renunțat să-l căutăm și să-l alegem pe cel bun.

Vrem o altă clasă politică? Să fim o altă clasă de cetățeni! Schimbarea începe cu fiecare dintre noi!

Dacă rezonezi cu ideile mele, dă mai departe. România nu se schimbă cu lozinci, ci cu implicare și criterii!