De ce ajung urșii să atace oameni? Cauzele reale și miturile periculoase

Date științifice, nu opinii. Deși pare greu de crezut, suprafețele de pădure nu au scăzut, ci au crescut după 1990, prin regenerări naturale și împăduriri. Conform ultimului ciclu din Inventarul Forestier Național (IFN) – Raport oficial publicat periodic de Ministerul Mediului și Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură (ICAS) – în perioada 2012–2018 și actualizări ulterioare, suprafața fondului forestier a crescut ușor datorită regenerărilor naturale pe foste pășuni abandonate, în special în zonele montane și submontane.

Habitatul ursului a crescut de la 28.000 km² (în anii ’70) la 69.000 km² azi. Conform Inventarului Forestier Național, ciclurile II și III (2012–2018, 2019–2023), rapoarte Eurostat – „Forest area as a percentage of land area”, 2020 și 2022 și a Raportului ICC.ro „Starea pădurilor din România” (2021).

Prin urmare, mitul „urșii vin la sate pentru că li s-au tăiat pădurile” nu se susține. Realitatea este că, în lipsa selecției negative și a unei gestiuni coerente, populațiile de urși se extind haotic. În ultimele luni, tot mai multe cazuri de atacuri ale urșilor asupra oamenilor au șocat opinia publică. În loc să discutăm cauzele reale, vinovatul preferat a devenit, convenabil, turistul „neinformat”. Însă adevărul e mult mai complex și mai incomod.

Cauza principală: suprapopularea și lipsa managementului activ

Conform analizelor ADN pe 24.000 de probe, România are între 10.419 și 12.770 urși, de trei ori mai mult decât capacitatea optimă ecologică (circa 4.000 de exemplare). În unele fonduri cinegetice, numărul exemplarelor este de 5 ori mai mare decât ar trebui – așa cum este cazul la FC 5 Arefu, unde există 112 urși față de un optim de 25.

Din 2016, prin decizii politice neinspirate sau poate rău intenționate ale ministrului #CristianaPascaPalmer, vânătoarea de urs a fost practic blocată, fapt aproape nemaintâlnit în țările Uniunii Europene. Prin aceaste decizii date de Ministerul Mediului – România, ursul a pierdut frica ancestrală față de om, iar exemplarele tinere și curioase au început să caute hrana în proximitatea drumurilor și localităților. În lipsa controlului, femelele cu pui sunt împinse la marginea habitatelor, în contact direct cu oamenii. Tocmai de aceea, actualei ministru USR Diana Buzoianu și premierului Ilie Bolojan îi revine cel puțin obligația morală de a repara un prejudiciu incomensurabil săvârșit de colegii domniei sale!

Cum procedează alte țări europene?

Cu o cifră estimată la peste 12.000 de exemplare, România are de departe cea mai mare populație de urs brun din Europa! Spre comparație, în Slovenia și Croația sunt în jur de 1000 de urși, în Franța între 70 și 80 de urși, în Italia 150, iar Spania nu are mai mult de 450 de exemplare.

• În Slovenia și Croația, există cote anuale de extragere, inclusiv vânătoare organizată, iar exemplarele periculoase sunt eliminate rapid.
• În Finlanda, Suedia, Slovacia, vânătoarea este controlată strict și se permite extragerea exemplarelor habituale.
• În România, intervențiile sunt greoaie și birocratice, cu cote insuficiente (ex: doar 52 de exemplare la nivel național aprobate anul acesta pentru prevenție)
• Germania care are 0 (ZERO ) EXEMPLARE sau Austria (10-30 de urși) au refuzat în mod constant relocarea de exemplare din România, motivând pericolul pentru turism.

De ce nu putem arunca vina doar pe turist?

Un cetățean are dreptul să folosească infrastructura publică – inclusiv Transfăgărășanul – în siguranță. Ursul nu ar trebui să fie acolo, iar prezența lui constantă reflectă un eșec al autorităților centrale de a gestiona efectivele. Sigur, nu este normal nici ca turiștii să le arunce mâncare sau să coboare din autoturisme pentru a face selfie cu ursul!

O problemă gravă: Transfăgărășanul promovat ca „safari”

În străinătate, Transfăgărășanul este vândut uneori ca „pachet safari” – o experiență „exotică” în care turistul poate vedea ursul pe marginea drumului. Este o idee periculoasă și iresponsabilă: ursul nu este un animal de spectacol, ci vârful lanțului trofic, un prădător potențial letal. Această abordare transformă o problemă gravă de conservare și siguranță publică într-un „produs turistic”, ignorând complet riscul și responsabilitatea.

Realitate istorică ignorată

Atacurile urșilor și lupilor existau și acum 100–150 de ani, când suprafața împădurită era mult mai mare. Oamenii construiau case ca fortărețe, iar expresia „vine ursul” avea sens literal. Problema nu e nouă și nu vine din „foamete”, ci din lipsa controlului populației.

Responsabilitatea omului

Omul a fost mereu singurul prădător de vârf al ursului brun. Dacă renunțăm la acest rol, nu aducem „armonie”, ci haos: atacuri mai dese, exemplare habituate și, paradoxal, sacrificarea unor pui nevinovați.

Ce putem face concret?

• Aplicarea legilor existente (OUG 81/2021) pentru extragerea și relocarea puilor.
• Stabilirea unor cote realiste, fundamentate științific.
• Educație ecologică reală (nu doar panouri).
• Reducerea surselor antropice de hrană.
• Recâștigarea fricii naturale a ursului față de om.

Concluzie

Ursul trebuie protejat – dar protecția fără control înseamnă distrugere de bunuri și chiar pierdere de vieți omenești.

• Viața umană are prioritate, iar omul are dreptul la siguranță.
• Transfăgărășanul NU trebuie să fie safari, iar turistul NU trebuie demonizat.
• Responsabilitatea aparține în primul rând autorităților centrale, nu cetățeanului.
• Nu hrăniți urșii și nu coborâți ca să face fotografii cu ei!